Deseori am plecat cu un scop ţintit să fotografiez un anume cadru. Dar cum se spune „socoteala de acasă…” Fotografia de peisaj este ca şi pescuitul, „muşcă sau nu”, poţi ajunge la locul dorit şi să nu ai lumina potrivită. Poţi să faci asta de mai multe ori şi atunci te apuci de jucat „nu te supăra frate”!

Ca fotograf nu eşti niciodată în vacanţă, nu îţi poţi opri mintea să lucreze şi să işi imagineze cadre fotografice chiar şi din viteza maşinii. A fi fotograf este un mod de a trăi, chiar dacă îţi laşi camera acasă, dar nu o vei face că nu te lasă inima…

Deseori vedem cadre care ştim sigur că ar fi fotografii bune, dar ceva ne opreşte să le facem, diverse constrangeri sociale. Uneori le depăşim, alteori revenim dar momentul este dus…

Vezi din maşină un cadru bun dar nu opreşti pentru că ai putea încurca circulaţia, pentru că eşti în coloană, pentru ca nu eşti singur în maşină, pentru că… trebuie să ajungi la destinaţie… dar gandul tău rămâne acolo.

Ajungi la destinaţie iar destinaţia ta nu este ce a mai fost sau se transformă în incertitudine şi te întorci, la locul acela! Iar locul acela devine destinaţia! Ciudat cuvântul acesta: destinaţie!

Îţi aşezi cortul, vine noaptea, faci un foc, bei un vin, spui poveşti, iar când toţi se duc la culcare, răsare luna şi locul acela devine magic şi simţi că acolo trebuie să fi! Simţi că locul te-a chemat şi nu te-ai putut impotrivi şi nici nu vrei… iar cuvintele sunt de prisos.

Şi totuşi revi acasă încă vrăjit şi te întrebi: dintre toate variantele de ce ai ales-o pe aceea?

O fi locul? O fi destinaţia?