De când eram copil îmi doream foarte mult să schiez.

Salivam la alți copii ce se bucurau de cele două scânduri magice. Pe atunci schiurile de la noi din comună în mare parte erau din lemn. Ai mei mereu m-au expediat, nu avem bani, și așa era…

De schiat m-am apucat târziu, după 30 de ani. Nu să mă dau rotund pe pârtie ci să ajung în locuri la care altfel ar fi aproape imposibil iarna. Practic, pasiunea pentru fotografie m-a determinat să mă sui pe schiuri de tură și să caut raiul fotografiilor de peisaj. Încă am „două picioare stângi”, cum se spune, când mă urc pe schiuri dar perseverez…

Cu aproximativ un an și ceva în urmă, întâmplarea îmi face cunoștință cu Iulian Pănescu, un ghid montan din Sibiu. De câte ori pot, îi răspund invitației sale la ture pe munte.

Ultima tură făcută cu el a fost la Cânaia. Un refugiu montan în regim de cabană din Munții Cindrel.

Îmi pregătesc bagajul pentru două zile: bolovanii marca Nikon – așa vreo șapte kile! plus 2 litri de apă, un termos cu cafea, haine de schimb, alte mărunțișuri. În ziua de vineri, discuții despre vreme, se anunță -20ºC, unii renunță, alții dispar subit de pe net și de la telefon, zici că sunt răpiți de neveste în bucătărie sau mă rog… în dormitor.

Sâmbătă dimineața ne grupăm în parcarea de lângă zoo și ne numărăm, se strâng 12 suflete. Pornim spre Păltiniș, ne lăsăm mașinile, punem schiurile în picioare cu pieile de foca (artificială! să nu vă imaginați că umblăm cu foci jupuite) și pornim la drum. Cineva renunță dupa 3 km. Rămânem 11.

Din Muncel cotim către șaua Bătrâna, zăpadă bună și atmosferă de basm, plafonul de nori un pic jos.

Toată lumea se descurcă bine. Ajungem în golul alpin și dăm cu nasul în „oala cu lapte” cum spunea Ovidiu „Liqui Moly”. O ceață de abia îți vedea-i bocancul, ca tabloul să fie complet, bate și vântul cu zăpada viscolită ce ne înțeapă obrajii și ochii.

Acum, în limbaj fotografic, totul în jur era „high key”! Fotograful din mine jubila. Grupul era îngrijorat din cauza ceții, apar câteva probleme de orientare. Cu alte cuvinte țara arde iar baba face poze!

Ne reașezăm pe traseul bun și mărșăluim către Cânaia. Rucsacul îmi taie umerii în zona bretelelor.

Tragem tare să ajungem pe ziua. De pe Rozdești nu mai e mult sau cel puțin e mai ușor.

După șase ore de mers ni se arată cabana. Întodeauna după un marș de mulți kilometri prin zăpadă, vederea cabanei dă un sentimentul de bucurie cam greu de descris.

Câteva cuvinte despre cabana. În principiu este un refugiu montan ce funcționează în regim de cabană amplasat la o altitudine de 1771 m. Până nu demult era o cocina plină de purici, motiv pentru care a dobândit o faimă ce greu se duce. Din 2013 a fost redeschisă după un proces de renovare prin fonduri europene de către primăria din Rășinari.

Cabanierul Doru, ne întâmpină cu un ceai cald de bujor și muguri de brad. În interior este călduț, ne dezmorțim fețele congelate și apar zâmbete. Câtvea sticle de țuică încep să fie lăudate de propietari și date din mână în mână pentru verdict.

Doru ne servește o ciorba ca la restaurant, aici totul este delicios, efectiv lingem blidele.

Iulian și cu Ovidiu ne invită afară și ne fac o demonstrație de apreciere a unui risc de avalanșă precum și o căutare cu emițătoare radio a unei presupuse persoane luată de avalanșă. Sondam în zăpadă, dăm la lopată și ne prinde noaptea.

Mai înfulecăm o tocană și o dăm pe țuică. Jumate’ deja zac în paturi adormiți.

Rămânem vreo cinci – șase la taifas și ne apucăm de fotografii nocturne. Vântul încă șuieră de numa. Din fericire răsare luna și este senin. Lumina numai bună de pozat.

Către unu noaptea decidem că trebuie să mai și dormim. Ne ducem în cameră, cald ca în saună. Paturile sunt tip priciuri, noi, cu saltele noi, confortabile. Sforăiturile fac să vibreze scândurile. La naiba încă o noapte albă…

Când reușesc să adorm mă trezește Iulian: scoală Daniel să vezi ce lumină galbenă e afară!

Nu am încotro și ies afară. Un răsărit superb, o liniște incredibilă față de furtuna de ieri.

Minunea ține o jumatate de oră, se pornește iarăși vantul. Măcar e senin.

Îi fac câteva fotografii lui Iulian pe schiuri și apoi mergem să luam micul dejun.

Sunt un pic mahmur, somn puțin, oboseală și țuică. Mănânc alene doar că trebuie.

Pe la 10 și ceva ne pornim din loc, bătăturile de la picioare protestează în contact cu clăparul de tură.

Când ajungem în creastă, vântul ne biciuiște iarăși. Începe să ningă, e mai cald decât ziua precedentă, viziblitatea e mai bună.

Drumul de întoarcere îl parcurgem mult mai rapid, sunt codașul grupului fiind furat iarăși de peisaj.

Dăm jos focile de pe schiuri și ne bucurăm de zăpada proaspătă ca niște copii. Mai luăm o trântă sau schiem în „stilul elicopterului” cum spune Vlad (atunci când te rostogolești prin zăpadă și schiurile se învârt deasupra capului)

Ajungem cu bine în Păltiniș. Promitem să revenim cel puțin la vară cu bicicletele.

Morala este că peisajul nu vine la tine și atunci când te duci tu la el este ca la pescuit: poți prinde peștele cel mare sau nimic. Oricum merită efortul măcar pentru psihic.